Cariere, dincolo de zona de confort

October 29th, 2011 by Claudiu Leave a reply »

Acest text nu-mi apartine, desi tare, tare mi-as fi dorit sa il fi scris eu. Ii multumesc Albinei Toma pentru ca mi-a permis sa-i gazduiesc povestea pe blog si astfel sa v-o impartasesc si voua, pentru ca si ei cred ca i se adreseaza celebrul patern “Think Different”:

Here’s to the crazy ones. The misfits. The rebels …

O vreme am fost colegi, amandoi lucrand la aceiasi firma, dar ea la un moment dat a decis ca o cariera se poate dezvolta si altfel: …

“… la începutul lui 2008 m-am hotărât să renunţ la un loc de muncă frumos şi să mă duc în Africa. Mulţi au gândit probabil ca sunt nebună şi nu neg că o doză de nebunie trebuie să existe ca să îndrăznim să ne urmăm visele. Visul meu era să ajung în Africa… voluntară.

Nu mă aşteptam sa văd junglă sau lucruri exotice. Când m-am înscris în programul de voluntariat pe care l-am întâlnit pe internet şi care mi s-a părut acceptabil din punct de vedere financiar vroiam doar sa păşesc pe urmele exploratorilor şi să mă arunc în necunoscut.

Ca orice vis devenit realitate al meu şi-a cerut partea lui de sacrificiu.

După cum spuneam am renunţat la un loc de muncă frumos iar pentru perioada de pregătire prin care trebuia să trec, trebuia să plătesc nişte bani, ca pentru orice şcoală particulară pe care aş fi vrut să o urmez. Dar înainte de a merge în Africa am petrecut ceva timp în Norvegia. Şi o parte din banii pe care trebuia să îi plătesc pentru şcoală i-am câştigat colectând haine second hand de la puncte prestabilite şi lucrând într-un hotel izolat în munţi.

N-am să intru în detaliile vieţii din Norvegia, deşi ar merita toată atenţia. Datorită acestei perioade pot să spun că am avut parte de lecţii importante la cea mai bună şcoală posibilă: şcoala vieţii. Şi totuşi nimic nu mă putea pregăti pentru Africa.

După o călătorie lungă dar confortabilă cu avionul până în Maputo, capitala Mozambicului, împreună cu alţi 3 colegi, m-am trezit într-o zi singură singurică (colegii mei trebuiau să meargă la alte proiecte) într-un autobuz hiper aglomerat care trebuia să oprească la fiecare jumătate de oră ca să pună apă în radiator pt că era stricat, cu capre măcăind şi găini cotcodăcind pe sub bănci şi înconjurată de saci şi oameni negrii la piele ca noaptea, care nici măcar limba oficială, portugheza nu o vorbeau ci un dialect local astfel încât nu înţelegeam o iotă. Mă îndreptam spre Chimoio, un fel de reşedinţă de judeţ a „judeţului” Manica, aflată la cca 1200 km de Maputo. Făcusem greşeala să nu mă uit pe internet unde mă duc şi ce distanţă e, mă bazasem pe spusele responsabilului pentru voluntari care ocupa un post important în cadrul organizaţiei dar era şi el mozambican… Pe drum, după ce mi-am revenit din şocul că mă jecmăniseră de bani la cumpărarea biletului (nu m-a lăsat inima să îmi iau catrafusele şi să mă întorc la sediul organizaţiei din Maputo) mi-am dat seama că mi se împlinise visul. Eram cu adevărat în necunoscut. Adica nu aveam habar de mergem spre nord, sud, est sau vest, nu ştiam unde anume trebuie să ajung decît numele oraşului dar nu ştiam distanţele, nu ştiam ce mă aşteaptă. Se făcuse întuneric şi noi de abia treceam nu ştiu ce râu mare. Nimeni nu se agita în jurul meu şi li se părea amuzant că eu îmi fac griji, deşi pe urmă am aflat ca ar fi trebuit sa ajungem în cca 14 ore. Abia după 24 de ore cu acel autobuz tipic african mi-am atins prima din multele mele destinaţii în Mozambic.

Proiectul la care m-a trimis organizaţia se numea „Total Control of the Epidemy” (TCE) şi se ocupa de combaterea unor boli prea răspândite pe continentul african, în principal de HIV/SIDA. Printre altele mergeam cu colegi de-ai mei, localnici dar angajaţi şi pregătiţi de organizaţie, din casă-n casă să informăm lumea despre bolile prezente, despre cum se pot apăra de ele. Totul era cu sistem. TCE era cel mai bun proiect al organizaţiei. Dar oamenii erau de multe ori atât de săraci încât nu îi prea interesa dacă mor peste 3 ani de SIDA sau mîine de foame. M-a uimit totuşi cu câtă răbdare şi respect ne ascultau şi ne răspundeau la întrebări. Poate pentru că era şi o „muzungu” (persoană cu pielea albă) prezentă. Râdeau şi băteau din palme dacă mă auzeau salutând în dialectul lor, Shona. Timp de 6 luni m-am simţit deseori ca un VIP.

În cadrul proiectului am încercat să ajut cât am putut, inclusiv, cu ajutorul mamei mele care a donat bani, am cumpărat o maşină de cusut pentru un grup de femei care vroiau să pornească o afacere de croitorie. Din păcate cu toate promisiunile lor că ştiu să coasă a trebuit să constat că habar nu aveau dar vroiau să înveţe. Am reuşit să strâng fonduri pentru grupul de seropozitivi din zonă şi să organizez săparea unei fântâni din care puteau să îşi ude grădina comună care altfel risca să rămână fără plante.

De multe ori stau şi mă întreb dacă a avut vreun efect ajutorul meu şi mă simt mică mică faţă de lumea aceasta mare şi nedreaptă. Faţă de majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit în Mozambic, sunt bogată, pot spune chiar că trăiesc în lux. La robinet curge apă dacă îi dau drumul, nu trebuie să mă duc la fântână sau să caut un râu în care să mă îmbăiez pentru că am o baie în care funcţionează şi apa şi canalizarea. Nu ştiu ce e aceea foame şi am şi o cantitate decentă de haine cu care să mă îmbrac. Nu în ultimul rând, aici în Europa sunt ferită de boli grave cum ar fi malaria, holera şi alte boli trocpicale, multe dintre ele putând fi evitate chiar şi în Africa dacă se respectă câteva reguli de igienă, cum ar fi construirea şi folosirea de latrine şi fierberea apei pentru a împiedica răspândirea bacteriilor.

E drept împortriva ţânţarilor, răspânditorii malariei, nu se pot face multe şi am putut afla pe pielea mea ce înseamnă viaţa în Africa, tot timpul la o pişcătură de ţânţar de o boală mortală. Pot să mă consider însă o protejată a sorţii. Faţă de colegi şi localnici care au suferit mult mai mult de pe urma malariei eu m-am vindecat repede şi complet.

Nu am putut să le creez oamenilor de acolo condiţii de trai aşa cum am eu aici acasă, dar trăiesc cu speranţa în suflet că am mişcat cu 1 milimetru munţii şi că mă voi întoarce să mai mişc ceva.”

Foto & Text: © Albina Toma

Share
Advertisement

2 comments

  1. Horea says:

    Foarte frumos de nedescris

  2. roxi says:

    admirabil si impresionant gestul si atitudinea si dedicarea!

Leave a Reply

Blue Captcha Image
Refresh

*

Please leave these two fields as-is: